Dacă Dumnezeu este iubire, de ce permite răutatea?

ÎNTR-ADEVĂR, Dumnezeu permite răutatea, iar milioane de oameni practică intenţionat lucruri rele. De exemplu, declară război, aruncă bombe asupra copiilor, distrug pământul şi provoacă foamete. Milioane de persoane fumează şi se îmbolnăvesc de cancer pulmonar, practică adulterul şi contractează boli venerice sau fac exces de alcool şi suferă din cauza cirozei. Aceşti oameni nu vor cu adevărat înlăturarea răului. Ei vor doar să scape de consecinţele faptelor lor. Când culeg ceea ce au semănat, ei strigă: „De ce tocmai eu?“ şi îl acuză pe Dumnezeu, aşa cum se spune în Proverbele 19:3: „Nebunia omului îi suceşte calea şi inima lui se ridică împotriva DOMNULUI“. Şi dacă Dumnezeu i-ar împiedica să facă rău, ei i-ar reproşa că-i privează de libertate!

Motivul principal pentru care Dumnezeu

permite răul este acela de a răspunde provocării lansate de Satan. Acesta a afirmat că pe pământ nu vor exista oameni care să-i rămână fideli lui Dumnezeu în încercări (Iov 1:6–12; 2:1–10). Permiţându-i lui Satan să existe,Dumnezeu îi dă ocazia să -şi demonstreze temeinicia afirmaţiilor (Exodul 9:16). În încercarea de a arăta că are dreptate, Satan continuă să aducă nenorociri asupra omenirii pentru a-i întoarce pe oameni împotriva lui Dumnezeu (Revelaţia 12:12). Cu toate acestea, Iov a rămas integru, şi la fel şi Isus, iar astăzi adevăraţii creştini îi rămân şi ei integri lui Dumnezeu. — Iov 27:5; 31:6; Matei 4:1–11; 1 Petru 1:6, 7.

Cine este Diavolul?

1. Cuvântul „diavol“ se referă la cineva care spune minciuni răutăcioase despre o altă persoană. „Satan“ înseamnă duşman sau împotrivitor. Aceşti termeni îi sunt atribuiţi principalului duşman al lui Dumnezeu. La început, el a fost un înger perfect în cer cu Dumnezeu. Mai târziu însă, el a avut o părere prea bună despre sine şi a dorit închinarea care îi aparţine în mod legitim lui Dumnezeu. — Matei 4:8–10.

2. Acest înger, Satan, i-a vorbit Evei prin intermediul unui şarpe. Spunându-i minciuni, el a determinat-o să nu asculte de Dumnezeu. Satan a atacat astfel ceea ce se numeşte „suveranitatea“ lui Dumnezeu, sau poziţia de Cel Preaînalt. Satan a pus la îndoială faptul că Dumnezeu guvernează într-un mod corespunzător şi în folosul supuşilor Săi. Satan a mai pus la îndoială faptul că vreun om îi va rămâne loial lui Dumnezeu. Procedând astfel, Satan s-a făcut pe sine duşman al lui Dumnezeu. Iată de ce a ajuns el să fie numit Satan Diavolul. — Geneza 3:1–5; Iov 1:8–11; Apocalipsa 12:9.

3. Satan încearcă să-i înşele pe oameni ca să i se închine lui (2 Corinteni 11:3, 14). O modalitate prin care îi induce în eroare este religia falsă. Dacă o religie predă minciuni despre Dumnezeu, aceasta serveşte de fapt scopului lui Satan (Ioan 8:44). Oamenii care sunt membri ai religiilor false cred, probabil, cu sinceritate că i se închină adevăratului Dumnezeu. În realitate însă, ei îi slujesc lui Satan. El este ‘dumnezeul acestei lumi’. — 2 Corinteni 4:4.
Religia falsă, spiritismul şi naţionalismul îi induc în eroare pe oameni

4. Spiritismul este o altă modalitate prin care Satan îi aduce pe oameni sub puterea sa. Ei pot apela la spirite pentru a fi protejaţi, pentru a le face rău altora, pentru a prezice viitorul sau pentru a înfăptui miracole. Satan este forţa rea care se află în spatele tuturor acestor practici. Pentru a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu, nu trebuie să avem deloc a face cu spiritismul. — Deuteronomul 18:10–12; Faptele 19:18, 19.

5. Satan îi induce în eroare pe oameni şi printr-o exagerată mândrie de rasă şi prin idolatrizarea organizaţiilor politice. Unii cred că naţiunea sau rasa lor este superioară altora. Dar acest lucru nu este adevărat (Faptele 10:34, 35). Alţi oameni se bizuie pe organizaţiile politice pentru rezolvarea problemelor omului. Procedând astfel, ei resping Regatul lui Dumnezeu. Acesta este singura soluţie la problemele noastre. — Daniel 2:44.
Împotriveşte-te lui Satan continuând să înveţi despre Dumnezeu

6. O altă modalitate prin care Satan îi induce în eroare pe oameni este aceea de a-i ademeni cu dorinţe păcătoase. Dumnezeu ne spune să evităm practicile păcătoase, deoarece ştie că acestea ne vor face rău (Galateni 6:7, 8). Probabil că unii oameni vor să participi împreună cu ei la asemenea practici. Nu uita însă că, în realitate, Satan este cel care vrea să faci aceste lucruri. — 1 Corinteni 6:9, 10; 15:33.

7. Satan se poate folosi de persecuţie sau de opoziţie pentru a te determina să-l părăseşti pe Dumnezeu. Dar cui îi datorezi viaţa? Nu-i permite lui Satan să învingă (Matei 10:34–39; 1 Petru 5:8, 9)! Împotrivindu-te Diavolului, poţi să-l bucuri pe Iehova şi să demonstrezi că susţii suveranitatea Sa. — Proverbele 27:11.

Adevărul despre Eden

     Unii erudiţi ridică o obiecţie neaşteptată cu privire la relatarea despre Eden. Ei afirmă că ea nu este susţinută de restul Bibliei. De exemplu, Paul Morris, profesor de studii religioase spune:"Nu există referiri directe ulterioare în Biblie la relatarea despre grădina Edenului". Şi alţi "experţi" subscriu la opinia sa, dar ea este departe de adevăr.
     Dacă vom înţelege evenimentele din grădina Edenului, vom înţelege întrega Biblie. De exemplu, Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să găsim răspunsul la cele mai profunde şi mai importante întrebări pe care ni le punem în viaţă şi, deseori, răspunsurile Bibliei au legătură cu cele întâmplate în Eden.

     De ce să îmbătrânim şi să murim? Dacă ascultau de Dumnezeu, Adam şi Eva puteu trăi veşnic. Numai în cazul ăn care se răzvrăteau, mureau. În ziua în care s-au răzvrătit, ei au început să moară (Geneza 2:16, 17, 3:19). Întrucât au pierdut perfecţiunea, eu le-au transmis urmaşilor lor păcatul şi imperfecţiune. Biblia explică: "Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit" (Romani 5:12).

      De ce permite Dumnezeu răutatea? În grădina Edenului, Satan l-a acuzat pe Dumnezeu de minciună şi a insinuat că El îşi privează creaturile de ceva bun (Geneza 3:3-5). Astfel, Satan a pus la îndoială caracterul drept al guvernării lui Iehova. Adam şi Eva au ales să îl urmeze pe Satan, respingând şi ei suveranitatea lui Iehova şi susţinând că omul poate hotărî singur ce este bine şi ce este rău. Fiind drept şi înţelept la modul absolut, Iehova ştia că modalitatea cea mai bună de a răspunde la această provocare era aceea de a lăsa oamenilor suficient timp pentru a se conduce singuri, după bunul plac. Conducerea umană independentă de Dumnezeu a avut drept consecinţă răutatea cauzată, printre altele, şi de influenţa permanentă a lui Satan. Această răutate a dezvăluit de-a lungul timpului un adevăr incontestabil: Omul nu este în stare să se conducă fără ajutorul lui Dumnezeu (Ieremia 10:23).

     Care este scopul lui Dumnezeu cu privire la pământ? Încântătoarea grădină a Edenului creată de Iehova avea să servească drept model în amenajarea întregii planete. Dumnezeu le-a dat primilor oameni misiunea de a umple pământul cu descendenţii lor şi de a-l supune. Frumuseţea şi armonia din grădina Edenului trebuiau să caracterizeze tot pământul (Geneza 1:28). Aşadar scopul lui Dumnezeu cu privire la pământ este ca acesta să devină un paradis şi să fie locuit de oameni perfecţi, care să formeze o familie unită. O mare parte a Bibliei vorbeşte despre mijlocul prin care Dumenzeu îşi va îndeplini scopul pe care l-a avut la început cu pământul.

     De ce a venit Isus Cristos pe pământ? Răzvrătirea lui Adam şi a Evei a adus moartea atât asupra lor, cât şi asupra urmaşilor lor. Însă, în marea sa iubire, Dumnezeu i-a dat omenirii o speranţă. El l-a trimis pe Fiulsău pe pământ pentru a plăti o ăscumpărare, după cum o numeşte Biblia (Matei 20:28). Ce înseamnă această răscumpărare? Isus a fost "ultimul Adam"; el a reuşit în ceea ce Adam eşuase. Ascultând de Iehova, isus şi-a păstrat viaţa umană perfectă. Apoi, el şi-a dat de bunăvoie viaţa ca jertfă, sau ca răscumpărare, pentru ca toţi oamenii fideli să aibă parte de iertarea păcatelor şi, în final, să se bucure de viaţa pe care au avut-o Adam şi Eva în grădina Edenului înainte de a păcătui (1 Corinteni 15:22, 45; Ioan 3:16). Isus a garantat astfel că scopul lui Iehova de a transforma pământul într-un paradis edenic de va realiza.
     Scopul lui Dumnezeu nu este neclar, nu este un concept teologic abstract. Este real. Aşa cum putem fi siguri că grădina Edenului, cu oamenii şi animalele ei, a existat cu adevărat, tot aşa putem fi siguri că în curând promisiunea lui Dumnezeu cu privire la viitor se va împlini cu adevărat.

A existat într-adevăr Grădina Edenului?

Relatarea despre Adam şi Eva şi despre grădina Edenului este descrisă în Biblie în cartea Genezei 1:26 - 3:24. Un rezumat al acestei relatări ar fi umătorul.
Domnul Dumnezeu îl concepe pe om din ţărână, îi pune numele Adam şi îl aşează într-o grădină, în regiunea numită Eden. Dumnezeu însuşi a făcut această grădină, care este bine udată şi are mulţi pomi roditori. În mijlocul ei se află "pomul cunoaşterii binelui şi răului". Dumnezeu le interzice oamenilor să mănânce din rodul acestui pom, spunându-le că, dacă vor încălca această poruncă, vor muri. După un timp, Dumnezeu o creează pe Eva dintr-o coastă a lui Adam. Apoi Dumnezeu le dă celor doi sarcina de a se îngriji de grădină şi le spune să se înmulţească şi să umple pământul.
La un moment dat, când Eva este singură, un şarpe îi vorbeşte, ispitând-o să mănânce din fructul interzis şi spunându-i că Dumnezeu a minţit-o şi că o privează de ceva bun, ceva ce i-ar oferi posibilitatea să fie ca Sumnezeu. Ea cedează ispitei şi mănâncă din fructul interzis.

Apoi Adam urmează exemplul ei de neascultare. Drept urmare, Dumnezeu îi condamnă pe Adam, pe Eva şi pe şarpe, după care îi izgoneşte pe oameni din grădina paradiziacă şi pune nişte îngeri să păzească intrarea în grădină.
În trecut, erudiţii şi istoricii considerau că evenimentele consemnate în cartea biblică Geneza au avut loc cu adevărat. În zilele noastre însă tot mai mulţi oameni au tendinţa să le pună la îndoială.
Timp de secole, teologii au crezut că grădina lui Dumnezeu există încă. Însă învăţăturile Bisericii erau influenţate de iedeile filozofilor greci, precum Platon şi Aristotel, care susţineau că nimic de pe pământ nu poate fi perfect; doar în cer există perfecţiune. De aceea, teologii au ajuns la concluzia că Paradisul originar trebuia să fie undeva mai aproape de cer. Unii afirmau că Edenul se afla pe vârful unui munte foarte înalt, astfel încât să nu fie atinsă de degradarea de pe pământ. Alţii spuneau că era la Polul Nord sau la Polul Sud, iar alţii, pe Lună ori în apropierea ei. Nu este de mirare că relatarea despre Eden a ajuns să fie considerată un basm. Unii erudiţi modeerni cred că descrierea geografică a Edenului este absurdă, afirmând că acest loc nu a existat niciodată.

Dar din descrierea pe care o face Biblia grădina Edenului este diferită. Din Geneza 2:8-14 aflăm mai multe detalii. Grădina se afla în partea de răsărit a regiunii numite Eden şi era udată de un fluviu din care s-au format, în cele din urmă, patru fluvii. Biblia ne dezvăluie numele fiecăruia dintre ele şi prezintă în câteva cuvinte cursul lor. Aceste detalii au stârnit îndelung interesul erudiţilor, mulţi dintre ei cercetând atent acest pasaj biblic pentru a găsi indicii ale locului unde s-ar afla în prezent Edenul. Rezultatul? Nenumărate opinii contradictorii. Înseamnă că descrierea regiunii Eden, cu grădina şi fluvile ei, este neadevărată sau mitică?

Gândiţi-vă: Evenimentele din grădina Edenului s-au petrecut în urmă cu aproximativ 6000 de ani. Potrivit dovezilor, ele au fost aşternute în scris de Moise, care s-a bazat pe tradiţia orală sau chiar pe unele documente existente atunci. Însă Moise a consemnat acele evenimente la circa 2500 de ani de la derularea lor. Pe timpul lui Moise, Edenul era deja istorie. În plus, este posibil ca reperele geografice, precum fluviile, să se fi schimbat de-a lungul miilor de ani. Scoarţa terestră este dinamică, în permanentă mişcare. Regiunea în care a fost, probabil, şi Edenul se află într-o zonă seismică - aici având loc aproape 17% dintre cele mai mari cutremure de pe glob. În aceste zone, schimbările sunt foarte frecvente. mai mult, se pare că Potopul din zilele lui Noe a schimbat caracteristicile topografice ale Pământului în moduri pe care efectiv nu le putem cunoaşte.
Iată însă câteva informaţii pe care le cunoaştem: Relatarea din Geneza prezintă grădina Edenului drept un loc real. Două dintre cele patru fluvii menţionate în Geneza - Eufrat şi Tigru, sau Hidechel, - există şi astăzi, iar câteva dintre izvoarele lor se află la o distanţă foarte mică unele de altele. Relatarea biblică ne dezvăluie chiar numele ţărilor prin care curgeau fluviile, precum şi resursele naturale cunoscute în zona respectivă. Aceste detalii erau relevante pentru oamenii din Israelul antic, care au fost primii cititori ai consemnării biblice.
Găsim astfel de detalii în mituri şi în basme? Nicidecum. Ele omit detaliile ce pot fi verificate ori combătute cu uşurinţă. Iată cum încep de obicei basmele "A fost odată ca niciodată într-o ţară îndepărtată". Scrierile istorice însă conţin detalii pertinente, iar relatarea despre grădina Edenului se încadrează în această categorie.

Edenul - amintire a unui fapt real?

S-ar putea oare ca toate aceste relatări şi ritualuri să aibă o sursă comună? Ar fi posibil ca în "memoria colectivă" a omenirii ar fi rămas amintirea unui fapt real? A existat într-adevăr grădina Edenului? Au existat cu adevărat Adam şi Eva?
Unii pun la îndoială existenţa lor. În această eră a ştiinţei, mulţi consideră că asemenea relatări sunt simple legende sau mituri. Şi, surprinzător, cei care se îndoiesc nu sunt toţi laici. Mulţi lideri religioşi le spun enoriaşilor că această grădină nu a existat niciodată şi că relatarea biblică este doar o metaforă, un mit, o fabulă sau o parabolă, subminându-le credinţa în ea.

Este adevărat, Biblia conţine şi parabole, cele mai cunoscute fiind rostite chiar de Isus. Totuşi, ea nu reprezintă relatarea despre Eden ca pe o parabolă, ci ca pe un fapt real. Dacă aceste evenimente nu au avut loc, înseamnă că nu putem avea încredere nici în restul Bibliei.

Gradina Edenului

       Imaginează-ţi că te afli într-o grădină, într-o grădină imensă. Liniştea ei nu este tulburată de nimic. Aici nu auzi zgomotul obositor al oraşului. Mai mult, nu ai niciun motiv de îngrijorare, nu suferi de nicio boală sau alergie şi nu te doare absolut nimic. Te bucuri din plin de frumuseţea ei.
       Culorile vii ale florilor, licărirea caldă a unui pârâu, verdele frunzişului şi al ierbii, cu miile de nuanţe scăldate în lumina soarelui sau tăinuite de umbra deasă - toate îţi desfată ochii! Simţi mângâierea unei uşoare adieri de vânt ce aduce cu ea parfumuri suave. Auzi freamătul frunzelor, clipocitul apei ce se loveşte de pietre, cântecul păsărilor şi zumzetul dulce al gâzelor harnice. Nu ţi-ai dori să trăieşti într-un astfel de loc ?

       De fapt, ideea paradisului originar se regăseşte în cele mai multe religii şi ritualuri. Istoricul Jean Delumeanu afirmă: ,,Multe popoare credeau într-un paradis primordial, caracterizat prin perfecţiune, libertate, pace, fericire, belşug, precum şi prin lipsa constrângerilor, a tensiunilor şi a conflictelor. ... Această credinţă a creat în memoria colectivă o nostalgie profundă după paradisul pierdut, dar nu uitat, şi o dorinţă arzătoare de a-l redobândi".